Petre Popescu Gogan ar fi împlinit în această vară 90 de ani (n. la 22 august 1923), întâmplarea echivalând doar cu o schimbare de prefix, însă, la un ordin al primăverii din urmă, domnia-sa s-a prezentat, cuminte, în lumea îngerilor, pentru o altă selecţie. Din cunoştinţele mele, P.P.G. s-a dus tare modest, neînsoţit de – de-atâtea ori în ultima vreme – false ceremonii organizate de urmaşi. Vestea cea repede am aflat-o şi eu târziu, mirându-mă îndelung de zicala românului cel bun – ce are şapte vieţi şi nici nu se potriveşte în vreun chip pe la noi!

“Slujitor şi cercetător fidel şi onest al Academiei Române”

Într-un număr al revistei “Memoria” găsesc – nu ştiu cât de completă – întreaga poveste pământeană a lui Petre Popescu Gogan, “slujitor şi cercetător fidel şi onest al Academiei Române care a sângerat în sufletul şi în mintea sa o dată cu asasinarea ei”. Redau din publicaţia menţionată: P.P.G. s-a născut la 22 august 1923 în satul Urecheşti-Gorj; liceul “Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu; Facultatea de Filologie din Bucureşti; pentru vitejia de care a dat dovadă în luptele de pe Frontul de Vest (1944-1945) – distins cu decoraţia “Bărbăţie şi Credinţă cu Spadă„; doctoratul: “Rolul şi locul Academiei Române în evoluţia limbii şi literaturii române,1860-1920„, cu Ovidiu Papadima; arhivar al Academiei Române – 1960-1972; secretar la secţiile ştiinţifică, filosofie, psihologie, pedagogie, drept – 1972-1977; muzeograf, cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române – 1977-1986; lucrări: “Salvarea, organizarea şi prelucrarea fondurilor arhivistice ştiintifice ale Academiei” (1860-1970); “Ínventarul analitic al fondurilor„; “Catalogul tematic al fondurilor„; “Rolul şi locul Academiei Române în evoluţia limbii şi literaturii române (1860-1920)” – Bucuresti, 1972; “Istoria Academiei Române – tematică, program, proiect” – Bucureşti, 1973; studii, articole; susţine comunicări şi conferinţe privind istoria Academiei Române şi despre membri acesteia; colaborări la publicaţii: “Analele Academiei Române„, “România literară„, “Contemporanul”, “Tribuna„, “Viaţa Românească„, “Manuscriptum„, “Analele Sighet” etc.; colaborator la editarea volumelor: “Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii. Dicţionar” – 1982; “Mic dicţionar enciclopedic” – 1986; “Enciclopedia României” vol. I; autor al albumului “Ecouri eminesciene în arta plastică„, Ed. Meridiane, 1991; în curs de apariţie (pregătire): “Studii din istoria vieţii academice româneşti” şi “Istoria Academiei Române” – proiect de 3 volume: “Institutio Magna„, “Aula Magna” şi “Charta Magna„.

Informaţii inedite în România acelor vremuri

Pentru racla domnului Petre Popescu Gogan – uitarea chiar nu-i o rezolvare, fapt pentru care, în rândurile ce urmează, încerc să-i las un dar. Bunăoară, să-mi amintesc de-o întâlnire amicală de prin 1995, în redacţia „Jurnalului Poliţiei Gorjene”. Când a oferit spre publicare două texte, ambele cu informaţii poate inedite în România acelor vremuri, unul fiind: „Într-un timp oficial antibrâncuşian – Camil Ressu despre Brâncuşi”. Cuprinzând adevărul anilor în care marele sculptor născut în Hobiţa Gorjului trebuia descălecat de pe Pegasul său. Să citez: “Între 1949 şi 1964, Brâncuşi a fost calomniat şi ultragiat de oficialii de la Bucureşti. Gorjenii o ştiu foarte bine – de mâna şi de tractoarele lor era să fie doborât… Infinitul. Era vremea în care tot ce era valoare naţională trebuia negată şi demolată şi, bineînţeles, înlocuită cu una sovietizată. În 1949, prin vocea spartă a fitopatologului român Traian Săvulescu, preşedintele Academiei Republicii Populare Române, şi, în 1951 prin vocile grefate ale unui George Oprescu, academician, „critic” de artă, şi ale unui Graur, şi el academician, prin vocea, atunci şi ea grafată, a lui, nu puteţi crede, academicianul George Călinescu, prin aceste voci, datorită lor, lui Brâncuşi i s-a refuzat dorinţa de a veni în ţară şi oferta de a dona Muzeului de Artă al R.P.R., atelierul său din Paris. (În acel an, artistul împlinea 75 de ani şi, desigur, dorea să se vadă încă o dată, cine era în raport cu Ţara). Sperând că ne face bine să aflăm ceea ce este încă tăinuit, deci inedit, voi reproduce câteva fragmente dintr-o stenogramă din Arhiva Generală a Academiei Române (7 martie 1951). (Se discută pe marginea unei comunicări prezentate de sculptorul Ion Jalea, comandată special, împotriva lui Brâncuşi). Transcriu: (…)Tov. acad. G. Călinescu, asupra Comunicării tov. prof. Jalea, constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloace esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism în sensul vederilor criticilor de artă sovietici, ca o… D-sa încheie arătând inutilitatea continuării discuţiilor asupra lui Brâncuşi. Tov. acad. G. Oprescu spune că nota tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. Arată cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, lipsa lui de sinceritate… Tov. prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R., a operelor scultorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă…” – Jurnalul Poliţiei Gorjene, nr. 2, 3/1995. C

Cel de-al doilea text încredinţat de Petre Popescu Gogan publicaţiei JPG a anului 1995 era despre Lucian Blaga – „Celui mai mare filozof român – O <<comemorare>> de pomina lumii” – şi a apărut în numerele . 5, 6, 8 – 7. Redau: „Filozof şi istoric al vieţii academice, e firesc ca „banca mea de date” să posede valori inedite. Cu privire la Lucian Blaga – academician din 1936 – sunt multe înscrisuri necunoscute. Unul dintre acestea – o stenogramă – priveşte ceea ce trebuia să fie un elogiu academic, la 75 de la naşterea filozofului, respectiv în anul 1970. Lucian Blaga se născuse la 9 mai 1895, în Lancrăm, şi va fi înhumat, la un alt 9 mai (1961), în acelaşi Lancrăm – sat sfinţit şi prelungit în mit. Centenarul naşterii sale (1895-1995) s-a desfăşurat sub auspicii luminoase. În schimb, la 75 de ani însă, „sarcina” a fost încredinţată de conducerea partidului comunist Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, abia înfiinţată (martie 1970). Academia se afla „sub îndrumarea C.C. al P.C.R.” şi trebuia să-şi inaugureze activitatea cu „un act în forţă”, un fel de program al mişcării ulterioare de… valorificare a moştenirii culturale. Sarcina asumată de Miron Constantinescu, preşedintele acestei „academii”, nu era, cum ne-am aştepta, comemorarea, ci punerea „la zid” a lui Lucian Blaga, filozoful”.

O inventariere: 162 bibliorafturi cu documente

Petre Popescu Gogan apelează pentru relatarea de mai sus la “banca mea de date”. Mărturisesc aici faptul că, încă din toamna anului trecut (2012), am ajuns şi eu la arhiva domniei-sale, ce s-a donat la Târgu-Jiu bibliotecii Liceului Teologic. O inventariere la (prima) vedere: 162 bibliorafturi cu documente (ordonate alfabetic) academice şi atâtea cărţi, multe de filozofie, artă, dicţionare. Un exemplu la îndemână ar fi acela că lui Brâncuşi îi sunt rezervate două biblioraturi burduşite – unele fiind documente publicate de-a lungul anilor, altele nu. Pe baza celor găsite în arhiva P.P.G. eu am scris mai multe articole, unele documente fotocopiindu-le. Între coperţile altor bibliorafturi am dat însă de comori ce aşteaptă. Într-o sămânţă de vorbă avută cu un prieten bun, afirmam că memoria Academiei Române s-ar afla la Târgu-Jiu. Şi asta datorită îngrijirii lui Petre Popescu Gogan!

1976: supun respectuos atenţiei ideea proclamării lui Brâncuşi ca membru de onoare post-mortem al Academiei Române

Un exemplu de susţinere… gorjenească pentru Constantin Brâncuşi, descoperit în arhiva menţionată mai sus:

“Academia Republicii Socialiste România, Bucureşti, nr. Calea Victoriei nr.125, Copie

Stimate Tovarăşe Preşedinte,

Stimaţi Tovarăşi Membri ai Prezidiului Academiei,

Întrucît se apropie ziua în care Academia va consemna public o sută de ani de la naşterea lui Brâncuşi, supun respectuos atenţiei Dv., ideea proclamării celui ce a deschis epoca sculpturii moderne, ca membru de onoare postmortem al Academiei Române.

Cu cel mai profund respect,

Petre Popescu Gogan.

28 ianuarie 1976.”

Ei bine, documentul respectiv nu ştiu să fi fost prezentat până acum. Şi nici nu ştiu dacă a fost inclus pe ordinea de zi a vreunei şedinţe a Academiei Române. Ceea ce ar fi sigur: spre ruşinea instituţiei academice a statului, propunerea de atunci a lui Petre Popescu Gogan s-a luat în seamă (aşa de târziu) abia în 1990!

Se “închină secunda deschiderii Cerului şi revelării rezonanţelor eminesciene”

Am primit deunăzi elegantul album de “Rezonanţe eminesciene în arta plastică”, apărut în anul 2000 la Editura “Litera Internaţional”. Cu cele peste 200 de pagini format A4 ce “închină secunda deschiderii Cerului şi revelării rezonanţelor eminesciene în arta plastică logosului divin care l-a dat pe poet şi culturii europene care l-a înfiorat pe Eminescu”, cum scrie P.P.G. Iar în capitolul intitulat “Argument pentru convertirea logosului eminescian” Petre Popescu Gogan mărturiseşte: “Oricât i-ar sta bine omului <<în banca lui>>, eu voi risca, totuşi, <<ieşirea din cerc>> – voi îndrăzni să închipui generaţii după generaţii de magi stăruind după Steaua lor – Hyperion – şi meditând la convertirea unui spirit (ontologic universal, dar biologic-naţional) în valori universale ale celor două arte”. Prefaţa aparţine academicianului Mihai Cimpoi de la Chişinău, din care cităm: “Albumul lui Petre Popescu Gogan are meritul fundamental de a ne dovedi că ceea ce se face în domeniul sculpturii, picturii, graficii, tapiseriei este cu adevărat o Eminesciană plastică, dar este şi o eminescologie, adică un studiu adâncit de cunoaştere a Poetului-Hyperion”.

“Ca unul care trăieşte istoria Academiei în datele ei de tezaur şi în bronzurile ei de aur”

În ceea ce priveşte zbuciumata istorie a Academiei Române, Petre Popescu Gogan, în articolul “Memento!” din revista “Memoria”, propune: “Ca unul care trăieşte istoria Academiei în <<datele ei de tezaur>> şi în <<bronzurile ei de aur>>, îmi iau voia să sugerez <<Puterilor>> şi <<Puternicilor>> Ţării, Academiei şi Preşedintiei, Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, un Parastas de pomenire a Corpului academic suprimat o dată cu suprimarea Academiei Române (9 iunie 1948) şi reprimat o dată cu încercarea de decapitare a Culturii Române (1944-1948-1958). Propun ca, mai întâi, într-o sesiune solemnă a Academiei Române renăscute, să se solicite abrogarea Decretului 76/1948, iar membrii corespondenti din acel moment să fie proclamaţi membri de onoare post-mortem. Numele tuturor să fie atribuit, în localităţile în care s-au născut ori au creat, unor şcoli, biblioteci, aşezăminte culturale şi să se creeze fundaţii care să le cultive şi perpetueze memoria şi lecţia”.

…În rândul harnicilor oameni de cultură!

La o vedere neutră asupra vieţii cercetătorului Petre Popescu Gogan, aş spune că că prea multe încercări i-au stat acestuia în cale, iar în anii cei mai frumoşi ai vieţii schimbarea de sistem politic părând… chiar fără nici o luminiţă (la capăt de tunel). Domnia-sa a încercat însă să ţină pasul cu vremurile, uneori a câştigat, alteori a pierdut. Unde au fost oare americanii?

În prezent, la Târgu-Jiu se află o parte a arhivei instituţiei academice române. Opera, zelul şi învăţătura gorjeanului nostru trebuie apreciate de urmaşi. În ce mod şi în ce măsură urmează să stabilească oficialităţile. Eu, aici, doar îi pomenesc numele şi îi cinstesc memoria! Dumnezeu să-l aşeze pe Petre Popescu Gogan, după o bună socotinţă, în rândul harnicilor oameni de cultură!