Sub albastrul cer al Târgu-Jiului îşi rosteşte litaniile de fiecare zi, mai des pre limba lemnului, dar şi în singurătatea marmorei, sculptorul Decebal Crăciun. Când îi trecui pragul atelierului, mi se înfăţişă doar ca un copil crescut la mănăstiri. Îl ghicii prudent şi, totodată, îmi aruncai privirile ca nişte cuţite împrejur.

După subţirele obicei al locului, îşi făcură apariţia – într-o antică arcă purtată în zbor de libelule negricioase – câteva zeci de lucrări gata să îndulcească aerul şi să îmbrăţişeze lumina. Mă aşteptai să văd păsări, tritoni sau sirene, însă în trufia sa princiară tânărul artist se făli cu cochilii de scoici armonioase, chiţi străbătuţi de maree veneţiene, fluturi apăsători de culoarea unor asfinţituri, cuiburi de cuci ori de viespi domestice. În fapt, Decebal Crăciun are apucături de coregraf al mării, zbiceşte în cheiuri şi până la urmă dă forma îngeţului etern. Şi mai are o furie marţială de a se exprima, în modul cel mai simplu, uimindu-mă primenitor.

Întrevăd aici acel parcurs încărcat prin destin de artisticele şi repetatele roade ale profesionistului cu atâtea diamanticale în tăietura dălţii…