Fără a analiza prea în amănunt succesul din Turcia, optimismul în România a crescut mult peste cotele apelor Dunării înaintea confruntării cu Olanda, și batavii au fost martori ai unei noi scufundări a speranțelor noastre. Așa cum și noi am fost martori, și nu călăi, ai unei sinucideri otomane.
Ne-am bătut cu pumnul în piept, l-am umflat și-am mers cu el în față ridicând și nasul prea mult după victoria din Turcia. Am făcut bășcălie de „Portocala mecanică” îmbrăcând jucători ai naționalei României în culorile Braziliei, următoarea gazdă a mondialelor, le-am pus bocanci în picioare și portocale sub tălpi aruncându-i pe coperțile ziarelor pentru a arăta cum îi vom zdrobi pe olandezi. Rezultatul nu e nevoie să-l mai amintim. Este la fel de dureros precum este de real.
Am tras speranțe după un mincinos meci, cel din Turcia, ignorând o generație nouă a batavilor (of, câtă dreptate a avut, și nu-mi face plăcere să-i dau dreptate, Mitică Dragomir avertizând tocmai acest pericol), dar și faptul că, orice s-ar spune, nu avem fotbal pentru
acest nivel dintr-un motiv cât se poate de simplu. Nu avem fotbaliști pentru acest nivel. Ne-am făcut iluzii că Bruno Martins Indi, Rhijn, Lens sau Narsingh n-ar fi nume care să sperie decât pe cei care trebuie să le pronunțe cu voce tare uitând că aceștia vin de la PSV sau Ajax. Am crezut că i-am putea „face” pe olandezi cu Tamaș, mediocru la o echipă mediocră din Anglia, cu un Raț, mai mult rezervă decât titular la Șahtior, cu un Goian, legitimat la celebra Spezia, un Torje, pus de Udinese la dospit la Granada, nimic altceva decât o echipă a doua a friulanilor.
Dincolo de teren, sau poate chiar în ton cu ce s-a întâmplat acolo, o bilă neagră și pentru comentariul Antenei 1. Am crezut că doar cel al televiziunii naționale poate atinge un patetism atât de penibil, însă m-am înșelat. Poate e vorba și de contractul care le dă dreptul de a transmite meciurile naționalei. Să n-ai nicio noimă în joc, să te zdrobească Olanda fără să dea drumul „sistemului turbo”, iar tu să urlii ca din gură de șarpe că te-au furat arbitrii nu poate arăta decât că pământul pare la fel de departe de picioarele unor precum a fost pentru Felix Baumgartner în momentul lansării din balon pentru depășirea vitezei sunetului…
Apropo, Turcia, marea noastră învinsă, cea care ne făcuse să ne credem „profesorii” grupei, a fost făcută arșice la Budapesta de Ungaria. O Ungarie al cărei traseu, descendent, cel de la finele anilor 50, părem să-l luăm la picior. Să dea Dumnezeu să nu fie așa…