O toamnă demult trecută mi-a rămas întipărită în suflet mai ales ca o sărbătoare binemeritată. Binemeritată, pentru că atunci, la Târgu-Jiu, a fost premiat sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti. Premiul s-a vrut a fi o pedeapsă solară aplicată cu eleganţă celui care, sacrificându-se tragic orgoliului, a îndrăznit să-l cuprindă cu inima pe Brâncuşi.
Gheorghe Iliescu-Călineşti este sculptorul român care, ispitit de metafizica zborului, întruchipează deopotrivă un olimpianism total asumat cu prudenţa ţăranului ostenit de atâta îngândurare filosofică, dar şi o independenţă protocolară cu care reiterează, original şi reuşit, convingerea că Brâncuşi rămâne mereu începutul sculpturii. Însuşi sculptorul mărturiseşte:
“m-am născut
în luna lui Cuptor,
pe pământul meu,
din apele mele,
din pomii mei


să văd,
să simt,
să iubesc,
să cred”.
Adăugăm noi, că naşterea a avut loc în ziua de 14 iulie 1932, într-un sat cu nume de poezie – Călineşti – sat din părţile Argeşului, unde tatăl artistului sculpta cu mult har catapetesme de biserici. Şi întâmplarea binecuvântată de Dumnezeu a făcut ca tatăl sculptorului să facă multe din aceste catapetesme pentru biserici pe care le picta, nimeni altul decât Iosif Keber, pictorul trăitor la vremea aceea pe strada Sf. Nicolae, la doi paşi de Castelul de apă din oraşul nostru. Şi de aici, norocul copilului Gheorghe Iliescu de-a fi venit în oraşul lui Brâncuşi prin 1940, când mai strălucea întâia culoare a Coloanei fără de sfârşit aflată atunci în Dealul fânului.

Peste mulţi ani, într-o expoziţie personală, pentru prima dată, Gheorghe Iliescu-Călineşti a expus publicului un bronz reprezentându-l pe Brâncuşi, tratat într-o manieră aproape clasică, un bust frumos, de-o eleganţă modern confirmată. Împreună cu o altă lucrare – Omagiu lui Brâncuşi – asemănătoare celei aflate în Muzeul nostru şi, de asemenea, împreună cu un Cap de copil, acest triptic cu o semnificaţie simbolică monumentală reprezintă cartea de vizită a întregului demers artistic al sculptorului.
Brâncuşi-ul sculptorului Călineşti a fost turnat în bronz după lucrarea originală din ghips, modelată pe vremea când artistul era student la Academia de Arte, la clasa profesorului Medrea. Ne găsim în anul 1957, în primăvară, când Brâncuşi abia se stinsese la Paris. La noi nu se vorbea de sculptura lui Brâncuşi sau încă nu se vorbea îndeajuns de bine despre Brâncuşi. Această frumoasă lucrare a sculptorului Gheorghe Iliescu-Călinescu a stat ascunsă în sufletul lui până când gestul lui de curaj din tinereţe a devenit public.
E iarăşi un moment prielnic, când mai marii urbei noastre, asumându-şi discordia sufletească şi-ar putea da mâna, ajutaţi financiar din varii locuri, şi ar achiziţiona această sculptură monumentală a lui Călineşti.
El este sculptorul, întâiul mare sculptor român, care a primit premiul Brâncuşi, cel mai mare premiu pentru sculptură. Ar putea fi cel mai mare premiu internaţional pentru sculptură acordat de România, decernarea lui având loc de fiecare dată la Târgu Jiu.
Bustul lui Brâncuşi, pe care sculptorul Iliescu-Călineşti l-a creat acum mai bine de 50 de ani, ar putea, de exemplu, să sprijine frumos bolta intrării în Universitatea ce poartă numele titanului de la Hobiţa, universitate care în felul acesta, şi-ar lua rolul în serios şi s-ar obliga să-şi asume lecţia despre Brâncuşi.
Iată câteva vorbe pe care Iliescu-Călineşti le-a spus la primirea premiului de sculptură Brâncuşi. Ele se vor a fi o dulce reverenţă în faţa întâiului sculptor al lumii: “Brâncuşi a venit acasă şi a intrat în rădăcina ţării pe care a spiritualizat-o. El a inversat forma piramidală în care s-au înscris toţi clasicii sculpturii. Toate lucrările lui sunt ca o azvârlire din centrul piramidei către bază. Brâncuşi a legat pământul de cer prin această demonstraţie. De la el, acesta este rostul compoziţional în sculptură. Şi dacă mă gândesc la operele lui, toate se înscriu în acest context. El a creat întâiul abecedar de semne al sculpturii moderne. Şi a venit apoi în ţara lui, şi nu a luat numai partea de Gorj a Gorjului, şi a luat, de fapt, spiritul ţărânei locului unde s-a născut, spiritul acestui loc ales de Dumnezeu. El a zămislit gestul, a creat spiritul. Putem să-l luăm pe Brâncuşi ca pe un geniu, dar câştigăm mai mult dacă-l luăm drept un mare creator. El nu a copiat obiectul în artă, el l-a transformat, l-a dus, l-a antrenat într-o mişcare spirituală. Până la el nu s-a mai făcut acest lucru. Toate aceste gânduri mă fac să spun că el este Creatorul. Mă feresc să spun că este un geniu. Dar nu mă feresc să spun că este Dumnezeu”.
Era într-o toamnă demult trecută, era o noapte superbă şi mă plimbam cu sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti prin locuri pe unde se va fi preumblat cândva chiar marele Brâncuşi.
Un alt mare sculptor venise la Târgu Jiu…
De Ziua Franţei sărbătoream în atelierul plin cu sculpturile lui Gheorghe Iliescu-Calineşti. De fiecare dată vorbeam şi despre Brâncuşi, pe care sculptorul Călineşti, sincer, îl invidia. Îl invidia pentru că fusese în stare să trateze cu ţara lui maşteră, cu Franţa, ca să-i păstreze toată lucrarea vieţii aşa cum şi-o adunase El, încetul cu încetul. Atelierul lui Brâncuşi de la Centrul Georges Pompidou face parte integrantă din inventarul acestuia, dar este până la urmă semnul singular prin care sculptorul a rămas unic în eternitatea artelor lumii.
Acelaşi lucru îşi dorea şi Gheorghe Iliescu-Călineşti. Lucrarea vieţii lui, sculpturile lui aşa cum erau orânduite de el în atelierul din Pangratti urmau, în târziul vieţii, să se aşeze firesc, în acelaşi fel, în aceiaşi lumină, pe pardoseala de lemn din casa-muzeu pe care şi-o construise singur lângă Bucureşti, pe o stradă cu vederea spre lumea cea mare, aşezată în hotarul Aeroportului Otopeni. Era foarte mândru de cum va fi să-i păstrăm posteritatea la cât de harnic şi de generos s-a dovedit a fi fost într-o viaţă de om.
Dar, n-am avut noroc. Sculptorul ne-a părăsit prea repede (au trecut deja 10 ani…), neîndeplinindu-şi în totalitate ultimul gând, iar anii din urmă au făcut ca amintirea lui să se piardă în hăţişul vulgar şi trist al petrecerii noastre prin viaţă. N-am fost în stare să-l merităm. Lucrările lui s-au cam răzleţit iar casa-i muzeu, singură, pare a fi tot mai lipsită de lumină în mijlocul unei grădini neîngrijite.
Am trecut zilele trecute pe strada sculptorului Călineşti. Atârnat la poartă, un banner alb, vechi, zdrenţuit de soare şi de ploi, anunţase cândva puţinii trecători că totul e De Vânzare.
Ce păcat! Lumea sculpturilor lui Călineşti e De Vânzare.
Cândva, de Ziua Franţei îl sărbătoream pe sculptorul Călineşti la Ziua-I de naştere.
Acum…