INTERVIU CU ACTORUL COSMIN BREHUŢĂ: DON JUAN SAU DON QUIJOTE?

Născut în anul 1982, în Constanţa; actor – Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu-Jiu; profesor asociat – Liceul de Muzica şi Arte Plastice “Constantin Brăiloiu” (disciplinele: Istoria Teatrului, Artele Spectacolului); licenţiat în Arte, Universitatea „Ovidius” Constanţa, Facultatea de Arte, Specializarea Actorie; activitate artistică: Every-man în STRESS! UN SPECTACOL DE ACHILLE ROSELLETTI; Stanley Gardner – în „Bigamul” de Ray Cooney, regia – Cristian Ioan; Bill Snibson – în „Me and My Girl (Eu şi iubita Mea)” un music-hall de Douglas Furber & L.Arthur Rose, pe muzica lui Noel Gay, regizat de Achille Roselleti, Instructori pregatire tap dance – Mădalina Ciobănuc&Cosmin Brehuţă; Altul – în „Felia sau Intoarcerea fiului risipitor”, de Jean Daniel Magnin, regia – Cristian Ioan; ş.a.

…Are sens ceea ce sunt

-Alex Gregora: Dragă prietene, în cronica mea la premiera „Noaptea de la Valognes” de Eric-Emmanuel Schmitt, spectacol în care ai jucat rolul Cavalerului de Chiffreville, am scris: “imagine de mătase albă, şi mult mai scump între aristocraţii tineri ai teatrului românesc”. Şi mă refeream la dumneata. Spune cine eşti, Cosmin Brehuţă?
-Cosmin Brehuţă: Eu? Un om. Vreau să cred că sunt om şi că are sens ceea ce sunt. Ceea ce fac sau ceea ce am îi las pe alţii să judece. M-am născut în Constanţa, acolo sunt părinţii mei care mă aşteaptă de fiecare dată când se iveşte vreo portiţă să fug la ei. Am crescut în Bucovina, departe de părinţi. Apoi, am învăţat în Constanţa, am absolvit Universitatea “Ovidiu” din localitate. I-am avut profesori pe Adrian Pintea, pe doamna Popovici, Florin Zamfirescu, Valeria Sitaru, care, alături de Diana Cherecheş şi Daniela Vitcu, mi-au oferit o educaţie mai mult decât valoroasă, iar asta o spun în perspectiva faptului că şcoala de teatru românească a devenit blamată din pricina prea multor universităţi. S-a întâmplat aşa, pentru că profesorii au ţinut să construiască, inclusiv la Constanţa, ca şi în alte oraşe, câte un IATC. Noi am fost şase în clasă – trei băieţi, trei fete – şi aveam program de la ora opt de dimineaţa până seara la zece. Cel care mai avea norocul la câte o colaborare la câte o instituţie teatrală locală nu era scutit, aşteptându-se mai mult de la el.
-A.G.: Bineînţeles, erai unul dintre aceia…
-C.B.: Mi s-a ivit ocazia, încă din anul I, să debutez pe scena Teatrului Dramatic “Ovidiu”, într-un spectacol care se chema “La statuia lui Eminescu”. Din anul II am colaborat şi cu “Fantasio” şi, din păcate, am jucat şi în ultimul spectacol. A urmat o comasare a instituţiilor de cultură, o struţocămilă, inclusiv cu Teatrul de Balet “Oleg Danovschi”, care acum se regăseşte în Teatrul Naţional de Operă şi Balet, dar nu are aceeaşi structură şi aceeaşi recunoştinţă la nivel internaţional. După această experienţă cu oraşul Constanţa şi cu viaţa culturală de acolo, am avut ocazia, în acele ultime proiecte pe care le-am dus la bun sfârşit, să fim văzuţi de regizorul Andrei Mihalache care ne-a propus să ne ducem la Satu-Mare. Ţinând cont de perspectivele de dezvoltare economică ale Constanţei, am considerat, împreună cu Mădălina Ciobănuc, soţia mea, că este cazul să facem pasul acesta.

Nu pot decât să spun sărut-mâna…

-A.G.: Şi v-aţi dus unde se agăţa harta ţării în cui?
-C.B.: Unde era mai departe, acolo ne-am dus. Cum spuneam, am avut parte de-o facultate învăţată zdravăn. Iar la licenţe s-a încercat o adunare a regizorilor de peste tot din ţară. La final eram ca la un târg, pentru fiecare existând o ofertă. Lucru rar ce nu se va mai întâlni. Nu pot decât să spun sărut-mâna şi să mulţumesc, şi să înţeleg abia astăzi ceea ce ni s-a întâmplat.
-A.G.: Deci, hai la Satu-Mare!
-C.B.: Şi am plecat la Satu-Mare, unde am lucrat doi ani de zile. Acolo era un ritm de muncă infernal: duminică seara premieră, luni începeau repetiţiile. În cei doi ani de zile s-au jucat, numai la secţia română, între 10 – 12 premiere pe stagiune. Era o nebunie, ceea ce ne-a prins foarte bine, ne-a hârşâit şi ne-a făcut să înţelegem meseria mai mult decât ceea ce am învăţat în şcoală. Profesoara noastră de la Constanţa, când ne-a condus la gară, la plecarea către Satu-Mare, ne-a spus: «Dacă v-aş mai avea elevi, ce mai actori aş scoate din voi !» Iar nouă parcă ni s-au tăiat picioarele. Chiar nu ştiam, chiar nu învăţasem arta actoriei? Abia după şase ani am realizat adevărul din spusele acelea. În momentul în care ştiu parcă nu mai ştiu. Nu mai am de unde să apuc filonul acela, pentru că de fiecare dată – iar acest lucru ni-l confirmă şi mulţi dintre elevii ce-i avem la liceu – nu seamănă un spectacol cu altul.

Teoretic, se putea merge mai departe

-A.G.: Au fost regrete faţă de pasul cel… sănătos făcut deodată? De acolo puteaţi să luaţi calea Occidentului ?
-C.B.: Teoretic, se putea merge mai departe. Se putea merge în multe alte locuri, acum eu nu ştiu pe cine să dau vina şi nu ştiu chiar dacă este de dat vina pe cineva. Simt, cumva, că este o meserie, cu ghilimelele de rigoare «de nomazi». Artistul…
-A.G.: Să-l asemănăm înghiţitorului de săbii, mâncătorului de foc?
-C.B.: Nu. Dacă e să o luăm aşa, mulţi spun că sunt actori, eu spun însă că sunt artist, pentru că nu mă îndeletnicesc doar cu teatrul. Sau că în teatru pot să fac orice, pot să fiu orice, oricând. Oricând?
-A.G.: Ai urcat chiar  pe scena Festivalului de la Mamaia?
-C.B.: Da, am urcat, în 2007. Am vrut să îmi îndeplinesc un vis şi, din păcate, am avut parte de un coşmar când am dat piept cu ceea ce înseamnă în general concursurile organizate pe la noi şi nu are sens să intru în alte detalii.

Eu – Lupul… vegetarian, Mădălina – o Scufiţă Roşie bulimică

-A.G.: De ce oraşul lui Brâncuşi? Doar s-a întâmplat?
-C.B.: Am avut ocazia tot la Satu-Mare să ne întâlnim cu domnul Marian Negrescu, directorul Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu, care, ulterior, ne-a mărturisit că ne urmărise într-un spectacol pentru copii. Jucam cu Mădălina, eu fiind Lupul… vegetarian, iar ea o Scufiţă Roşie bulimică. Aveam două spectacole, unul după altul, iar dumnealui ne-a urmărit la amândouă – am aflat mai târziu. Era un spectacol întors pe dos ca poveste, cu momente muzicale live şi cu dans, muzică îndrăzneaţă, Pink Floyd, un scenariu foarte original al lui Mihai Mihalache. După alte experienţe ce le-am avut acolo – şi ca parteneri de scenă – ne-a făcut propunerea să venim la Târgu-Jiu. Mai avem o propunere pentru Teatrul „Masca” sau alta de a ne întoarce acasă. Mărturisesc sincer că doream să plecăm de la Satu-Mare, strict pentru a schimba aerul şi e un lucru de care trebuie să ţină cont oricare artist ce nu vrea să se plafoneze. Un motiv a mai fost acela că lucram cam cu aceiaşi regizori. Tocmai de aceea am pus în balanţă care era perspectiva pe termen lung şi am decis să venim la Târgu-Jiu. Mai ales că, înainte cu un an, glumeam pe seama căsătoriilor ce se făceau la Poarta Sărutului în noaptea de Anul Nou. Aşa că n-am putut să ne abţinem şi am făcut acelaşi lucru un an mai târziu după ce am venit aici.
-A.G.: Cunoşteaţi câte ceva despre opera lui Constantin Brâncuşi?
-C.B.: …Ceea ce se învaţă în şcoala noastră. Mult prea puţin, mult prea formal, de suprafaţă. Nu mă lovisem de nici o operă – n-aveam cum – erau informaţii primite aşa, otova, de la profesori, fără o semnificaţie anume şi fără a simţi ceva. Evident că după ce am ajuns aici n-am putut decât să tac…

Interesat de unde vin eu, de unde îmi vin neamurile

-A.G.: Cu siguranţă iţi e dor de copilărie. Îmi spui ceva de atunci?
-C.B.: Paradoxal, se spune că nu poţi avea amintiri înainte de vârsta de doi ani. Eu eram însă în albioară, gol, şi mama mă spăla şi mă brusca. După ce am crescut mi-am dat seama că mama are într-adevăr mână grea şi mânuieşte foarte zdravăn orice obiect, orice lucru. Şi am acea amintire. Dacă ar fi să ne referim, să zic, la supraconştiinţă aş putea face apel la amintirile pe care le am de la grădiniţă. Spuneam „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă auzite de pe nişte plăci de patefon. Sau de scenă, când recitam o poezie patriotică, în acelaşi timp lumea se uita la mine, nu ştiam de ce, textul mergea mecanic, nu înţelegeam de ce lumea spunea că sunt talentat, de ce mama îmi cumpăra tot ce vroiam eu de la chioşc, nu înţelegeam de ce eram privilegiat după un asemenea moment în care aveam impresia că nu făceam ceva deosebit. Mai târziu, când mi-am dat seama, am încercat să profit.
-A.G.: Fiind de pe un mal de mare, copilărind într-un colţ de rai, cred că ai împrumutat câte ceva şi de dincolo… Aş zice, în ajutor, un nume: Puşkin?
-C.B.: M-am emoţionat, ducând vorba către poezie… Din arborele meu genealogic, pentru că sunt interesat de unde vin eu, de unde îmi vin neamurile, am aflat că pe undeva, din partea mamei, cumva, străbunicii sunt de peste Prut şi mai de departe, Novosibirsk, adică Rusia îndepărtată. Pe partea tatălui din zona Prusiei, întâlnindu-se deci nemţii cu ruşii undeva la mijloc. Aşa, vorbind strict de zona rusească, cele mai minunate întâlniri le-am avut în timpul facultăţii cu Lermontov, cu Puşkin. La examenul de licenţă am făcut un text dramatic al lui Nikolai Arbuzov şi am avut ocazia să simt spiritul – e greu de exprimat vreodată, cuvântul e sec! Unul dintre dascălii noştri de balet, pe numele lui Mihail Mihailovici Motovilov, coleg de clasă cândva cu Mihail Barîşnikov, ne-a înlesnit înţelegerea şi felul de a simţi al ruşilor. Mai ales că eram confruntaţi cu un text profund. Ne-a explicat foarte multe lucruri despre ceea ce însemna  literatura, cultura rusească, făcând comparaţii…

Un loc binecuvântat – al talentelor

-A.G.: Să ne întoarcem la perioada gorjeană. Eşti mulţumit de ceea ce ai realizat?
-C.B.: Sunt de cinci ani la Târgu-Jiu. Mi se mare o perioadă mare şi mă gândesc la faptul cum de am rezistat atât într-un loc. Nu că aş avea probleme cu locul sau cu oamenii, nu mă consider un statornic, unul care să facă purici într-un loc. Simt că este de lucru mult în a sădi şi a te manifesta, iar cine vrea să vină, să vadă, să înţeleagă şi eventual să tragă nişte învăţăminte. Ce mă surprinde pe meleagurile gorjene – şi fac referire la activitatea cu elevii la Liceul de Artă şi la celelate unităţi de învăţământ la care pregătim trupe – faptul că este un loc binecuvântat din punctul de vedere al talentelor. Atâţia copii înzestraţi eu n-am văzut pe unde am umblat. Şi asta o spun la modul sincer, eu însumi descoperind copii dotaţi cu un simţ nativ al umorului de bună calitate nu a ceea ce se mediatizează.
-A.G.: Cu siguranţă că  şi profesorii sunt de bună calitate. Puteam crede despre tine (iar acest lucru „pica” şi  mai bine aici) faptul că ai fugit de acasă ca să te realizezi în meserie?
-C.B.: Părinţii mei au fost suficient de înţelepţi să se dea din drum din momentul în care au fost depăşiţi de situaţie şi cu atât mai mult să apeleze la oameni care m-au modelat, care mi-au dat drumul în viaţă. Deja, la 17 ani mama nu mai ştia ce să mai facă cu mine şi a chemat-o pe prietena ei cea mai bună, pe Diana Cheregi şi i-a solicitat ajutorul… Sunt întrebat adesea de amândouă de ce nu apar la televizor, în telenovele…

Am descoperit bucuria şi în a fi copac

-A.G.: Apropo de televizor, am urmărit un interviu cu o urmaşă a neamului Brătienilor care mărturisea că, deşi e tânără,  de 17 de ani nu mai are televizor.
-C.B.: Am renunţat şi noi din august anul trecut, de când ne-am decablat.
A.G.: Eu n-am reuşit. Ca să te pedepsesc pentru curaj,  te întreb ce rol ai dori să joci – rolul cel mare de pe Sfânta Scândură a Scenei?
-C.B.: Îmi place să mă las surprins. Până acum trei – patru ani ştiam clar ce doream să joc. Acum, nu că nu mai ştiu, dar am realizat faptul că atunci când mergi către ceea ce îţi doreşti s-ar putea să nu fie ce e mai bine, şi de aceea zic să mă las surprins. Dacă e să luăm două repere clare referitoare la ultima piesă „Noaptea de la Valognes” de Eric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Horaţiu Ioan Apan şi scenografia Vioarei Bara – Don Juan sau Don Quijote – aş prefera să joc undeva la mijloc – un Cyrano de Bergerac. Dar îmi plac provocările, extremele şi nu mai pun neapărat o ţintă, să zicem că rolul de Hamlet sau… Am descoperit bucuria şi în a fi copac, element de decor.

Paştele în Dobrogea sau Bucovina are specifică rânduiala

A.G.: Într-o ţară asiatică se realizează căsătorii ale copiilor cu câte un copac. Poţi alege un tei înflorit de Bucovina…
-C.B.: Am copilărit în Bucovina la 13 de kilometri de Gura Humorului, în acea zonă binecuvântată de Dumnezeu, în localitatea Capul Câmpului.
A.G.: Era cumva şi centrul pământului acolo?
-C.B.: Pentru mine da!
A.G.: Şi când ai aflat că pământul e, totuşi, rotund?
-C.B.: După ce am fost smuls de acolo. Acolo sărbătorile de Paşti şi de Crăciun, mai ales de Crăciun sunt foarte spectaculoase. Paştele în Dobrogea sau Bucovina are specifică rânduiala, care e ţinută straşnic de oameni sau pot să spun că era ţinută, căci, de când au plecat masiv oamenii la muncă în străinătate… Era minunat cum fiecare îşi vede de bucăţica lui de treabă şi când femeile în special se duceau la denii, preotul venea la fiecare poartă şi toată lumea se ocupa de curăţenie, în sensul profund al cuvântului, cât putea fiecare. În săptămâna de dinaintea Învierii crâşma era goală. Bunicul meu, pe când ne întorceam de la moară avea obiceiul cârciumii. În săptămâna pomenită în nici un caz! Mergeam acasă, frumos, ne spălam, mâncam, ne spuneam rugăciunea şi ne culcam. Bunica, bineînţeles mergea la biserică şi noi la de asemenea în vinerea mare când preotul care cânta prohodul făcea momentul înălţător. Cred că n-am cuvinte să povestesc, de aceea păstrez doar pentru mine amintirea. În Bucovina, sâmbăta noaptea, se mergea la cimitir, la morminte, unde erau lumini pentru morţi. A doua zi, duminica, oamenii se reuneau, acolo bănci fiind mai puţine pe la poartă, ziua de sărbătoare aducând reunirea lor. Se întâlneau şi aveau bucuria să îşi spună câte ceva, poate tot ce s-a petrecut de la ultima sărbătoare încoace. Acolo oamenii n-au timp de discuţii… Iar dacă tot suntem în zona teatrului, să vă spun că la un Crăciun am văzut în Bucovina prima piesă de teatru sătesc, se chema „Banda lui Jianu”. Cum a ajuns să se joace acolo, de un teatru sătesc, să nu mă întrebaţi. 
-A.G.: Nu te întreb. Îţi mulţumesc frumos, îţi urez Paşte fericit  şi Doamne-ajută.