Născut la 20 februarie 1955, în satul Frăteşti, comuna Leleşti, poetul Gelu Birău respiră în poezia românească de şapte cărţi, iar eu vă spun şi de încă două de specialitate. Este adeptul textului puternic şi umblă exact la îngeri, când pe pământ de Târgu-Jiu fiecare petală de magnolie e o balerină. Primăvara însă-i – un pojar cu metafore de nefiinţă. Chiar pe nişte „Picături de amiază/ (de) pe geana unei priviri care mişcă/ sub timp (…)” am pornit noi discuţia. Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova, din anul 2004.
Banul – un mijloc de comunicare
–Alex Gregora: Iată, un fel de întrebare, de început, domnule Gelu Birău, prea des… cântată: Ce caută bancherul între poeţi?
–Gelu Birău: Chiar singur nu sunt. Relaţia aş găsi-o firească între finanţişti – oameni şi ei, ce au o anumită carieră în domeniile de oarecare vizibilitate sau oarecare exactitate, nu sunt rupţi de partea oarecum mai sensibilă a existenţei. Sunt luat prin surprindere cu întrebarea şi nu am suficient timp ca să o adîncesc, dar relaţia cu literatura şi cu jurnalistica este o relaţie veche între cei care au slujit Banca Naţională, de la începuturile lei. Ctitorul instituţiei, Eugeniu Carada, era un oltean mai special, născut la Craiova, într-o familie cu o istorie interesantă, în sensul că, deşi tatăl era întru-cumva ascuns într-un anume mister din punct de vedere al genealogiei lui, mama lui era o olteancă autentică, de la Vâlcea, din familia Slăviteştilor. Deci, putem să-l considerăm pe Eugeniu Carada, măcar prin filiaţia aceasta, un oltean autentic. El a fost un fost un revoluţionar care a intrat în focul bătăliilor publice de la 1848, când avea doar 12 de ani. Ori, şi el a cochetat cu literatura. A scris piese de teatru, a cules folclor, a făcut jurnalism. De asemenea, jurnalism au făcut mulţi dintre oamenii importanţi ai Băncii Naţionale, foşti guvernatori, şi încă un exemplu din spaţiul oltenesc: I.G. Bibicescu, în special. Deci, eu, în timp, nu sunt chiar o raritate. -A.G.:Vorbind despre timp, îndrăznesc să vă întreb dacă undeva, cândva, în istoria monedei, vreun înger s-a bătut pe vreo parte a sfanţului, a banului? -G.B..: În mod explicit nu. Nu s-a pus nici un înger, pentru că, tot omul cunoaşte zicala despre banul care-i ochiul dracului. Relaţia cu zona îngerilor nu este chiar de neluat în seamă, dar, pe de altă parte, banul reprezintă o invenţie foarte interesantă. Unul dintre oamenii imortanţi ai culturii şi ai umanităţii spunea că banul este o mică roată ce învârte lumea toată. Este un soi de miracol, deşi el pare atât de banal. Se poate face totuşi o aşa-zisă paralelă între cuvânt şi monedă. Cuvântul este un miracol. La început a fost cuvântul, se scrie în Cartea Cărţilor. Înseamnă că noi, cei ce ne ocupăm de această parte financiară, găsim cuvântul de la început. Cuvântul reprezintă legătura raţională în afara sentimentelor sau instinctelor. Moneda sau banul sunt un alt tip de comunicare. Este o convenţie care ne permite să comunicăm cu partea materială, să transformăm ceea ce nu este spiritual, să putem să facem mişcarea aceasta şi să comunicăm pe toată planeta prin intermediul banului. Că-l schimbăm, că-l transformăm dintr-o monedă în alta, şi-mi aduc aminte aici de galbenii de pe vremuri, până la monedele actuale, la valutele care sunt astăzi pe piaţa monetară internaţională şi, revin, banul reprezintă un mijloc de comunicare. Din punctul meu de vedere este o convenţie interesantă. Sau îmi place să cred…
O singură carte, cea de rugăciuni
-A.G.:Vă întreb despre Francois Villon, dacă, dăruindu-şi pe-o carafă de vin poemele, prin cârciumi, a inventat altfel de bani? -G.B.: La Francois Villon poemul era o monedă de schimb prin care comunica în modul cel mai frapant şi cel mai tentant sentimentele. În afară de a le arăta şi de a le trăi în interior, le comunica prin cuvânt şi tocmai acesta era modul lui de existenţă. -A.G.:Orice om are un început, o clipă de extaz pe care uneori şi-o explică drept aventură a conştiinţei. Dumneavoastră? -G.B.: Un punct – nu ştiu dacă l-aş putea considera ca fiind Începutul Primordial din poemul lui Eminescu – a fost în momentul în care am avut sentimentul că se întâmplă ceva pe planeta din jurul meu, din jurul copilului care creştea nu departe de Târgu-Jiu, lângă alcătuirea de munte, la Frăteşti… -A.G.:Să nu-mi spuneţi că şi dumneavoastră aţi avut sentimentul că acolo este centrul pământului!? -G.B.: Întotdeauna mi-am închipuit şi am şi rămas cu convingerea că acolo se află centrul pământului… -A.G.:Şi când aţi aflat că pământul este rotund? -G.B.: După nedumerirea privitoare la faptul că unii mergeau cu capul în jos, adică toţi cei de pe partea cealaltă. Şi chiar nu înţelegeam cum pot să trăiască aşa. Iată de ce mi s-a întărit şi mai mult convingerea că la Frăteşti de Gorj se află centrul pământului. Oriunde te-ai aşeza, te afli la distanţă egală de acel centru… Cred că am o amintire de foarte devreme, de când s-a născut sora mea. E un moment în care nu am ştiut ce se petrece, ce se întâmplă în familie. Ştiu doar că m-am refugiat sub o scară de lemn care urca undeva, la etajul casei, şi nu puteam să înţeleg ce se întâmplă. Totuşi, era ceva, venea o fiinţă nouă, dar nu puteam să înţeleg. Forfota din familie m-a alungat într-un fel, eu am rămas de fapt pe dinafară, nu mai era unul interesat de mine şi atunci am evadat, m-am refugiat într-un fel, într-o lume care până la urmă a devenit normală şi poate de atunci am pătruns în lumea cuvântului şi a literaturii. Pentru că, după ce am început să citesc, lucrul cel mai interesant şi aproape de neatins, miracolul cel mai mare mi se părea o carte. Creatorul unei cărţi mi se părea că n-ar fi o fiinţă normală în mediul în care trăiam. Iar în casa mea nu era decât o singură carte, cea de rugăciuni. Cele pe care le împrumutam erau de la şcoală. Părinţii erau ţărani, oameni obişnuiţi şi, după aceea, când am luat contactul cu cartea, am devenit un devorator de cărţi de tot felul.
Poveste cu Gruia lui Novac
-A.G.:V-aţi dorit vreodată să continuaţi o carte citită de dumneavoastră? -G.B.: Nu am luat o carte pentru ca s-o continui, în perioada de început. Ulterior, cărţilor poliţiste mi se părea normal să le dezvolt acţiunea. Şi încercam să le găsesc dezlegarea înainte de etapele ce le dezvolta autorul. Dar, pentru a contiunua o carte, nu m-am gândit, am continuat doar să inventez. Mereu inventam câte un nume, fără să mă gândesc la scris, în general la cărţile cu sorginte mitologică, istorică. Cream tot felul de întâmplări de natura respectivă, încercam să-mi imaginez personaje şi cetăţi. -A.G.:Cred că şi pe dumneavoastră vă încercau vrăbioare în buricele deştelor. E boala poeţilor? -G.B.: La început scrisul a fost o întâmplare fără vreo logică. Fratele mamei, Constantin, avea o înclinaţie, să zicem una culturală, mai degrabă către tradiţie, către istorie, îl frământau rădăcinile, poveştile locului. Şi el încerca să construiască câte ceva de tip popular. Mi s-a părut interesant, iar după ce am învăţat scrierea am început să-l imit, să alcătuiesc ceva, care să aibă un sens, de felul versului ri(t)mat, care nu avea tangenţă cu altceva. Şi abia îmi găsisem nişte cărţi rulate deja, ce nu aveau început sau sfârşit. Dar spuneau o poveste cu Gruia lui Novac. Şi atât de mult mi-a plăcut, încât am copiat-o din scoarţă în scoarţă. Simţeam nevoia să fac ceva şi de aceea transcriam în caietele mele textul ce-mi plăcea. -A.G.:Când a venit vremea pentru primul vers tipărit ? -G.B.: Eram elev, de vreo 12 – 13 de ani. Pentru că deja mă incita activitatea literară, citeam exagerat de mult, fără nici o logică a cititului, ajunsesem într-o perioadă, când mergeam cu vitele, să citesc manualele, le luam şi pe cele din anul următor şi citeam tot.
Iancu Popescu – un profesor foarte bun
-A.G.:Cărţile noastre de altădată aveau ceva unic, venind dinspre poveste ? -G.B.: Cu siguranţă. Inclusiv chimia era o poveste care îmi trezea gândul la fel de fel de miracole. Mi-am văzut primele versuri tipărite într-o culegere pentru şcolari, în 1968, o broşurică având coperta de culoare verde… Eu, însă, sunt absolvent de liceu economic. De aici începe relaţia cu cariera. Tot datorită unei întâmplări, de alt fel, am ajuns finanţist. Aveam o minte iscoditoare şi, la vremea aceea, mă interesau grozav lucrurile ce ţineau de fizică şi de chimie. Consideram cu adevărat excepţional să construieşti material, din piese dispersate, câte un radio, un difuzor, o galenă. De aceea mi-am dorit să urmez un liceu tehnic. Am şi plecat cu unul dintre colegi la Timişoara să dăm examen la un liceu de specialitate, însă, datorită faptului că eram prea firavi, amândoi n-am trecut de vizita medicală. Deşi aveam note foarte bune, n-am putut participa la examen, era în 1970, în timpul marilor inundaţii, şi ne-am întors la Târgu-Jiu. Aici, singurul liceu la care mai putea participa la examen era cel Economic. Ne-am înscris şi am intrat, iar mie aşa mi s-a coferit cariera de natură economică. -A.G.:Fiind atins din copilărie de aripa Poeziei aţi continuat? -G.B.: În liceu am publicat versuri în revista “Ecoul”, avându-l profesor de limba şi literatura română pe Iancu Popescu. Era un profesor foarte bun, el se şi ocupa de partea literară a revistei. Era o combinaţie interesantă, căci, în aceeaşi revistă, eu publicam probleme de fizică şi chimie şi, totodată, poezii. Atunci l-am cunoscut pe Ion Popescu Brădiceni, care era mai energic decât mine, şi nu s-a schimbat în timp. -A.G.: Să înţeleg că I.P.B. v-a… “spurcat” la poezie? -G.B.: În mediul literar am intrat datorită lui şi tot cu el am fost şi la Craiova, la facultăţi diferite, el la Litere, eu la Ştiinţe economice, şi tot el m-a prezentat în cenaclul studenţilor “Orfeu”.
Gheorghe Grigurcu – peste 50, 100 de ani
-A.G.:Aţi publicat în revista studenţilor “Mesaj comunist” ? Eu, nefiind student, am avut un grupaj acolo, prin intermediul unui prieten. -G.B.: Am citit şi am publicat inclusiv în cenaclul revistei “Ramuri” şi în publicaţia de literatură cu acelaşi nume, cea mai importantă a Olteniei. În Târgu-Jiu am făcut cunoştinţă cu scriitorii gorjeni, prin intermediul unui alt prieten, Mitică Tâlvescu, i-am cunoscut pe Aurel Antonie şi Adrian Frăţilă. Într-un fel, ei sunt cei care m-au apreciat, m-au provocat şi m-au propulsat. Am citit în Cenaclul “Columna”, care reunea o lume miraculoasă, de care îmi dau seama acum, la rece. -A.G.:Haideţi să ne facem nişte duşmani. Despre care scriitor gorjean de acum consideraţi că se va vorbi peste 50 – 100 de ani? -G.B.: E greu. N-aş avea curaj, dacă lucrurile ar fi normale, ceea ce mă îndoiesc că vor mai fi, să fac o asemenea… clasicizare. Probabil, nu ştiu ce va mai reprezenta poezia atunci. Noi, cei de acum, mai avem încă o anume percepţie, o reprezentare, cu multe trăsături asemănătoare veacului trecut, aproape întreg… Gheorghe Grigurcu, fără discuţie. El are şi marele avantaj al creaţiei în două domenii, de critică şi de poezie, ambele de înaltă factură. Este printre puţinii critici care scrie o poezie foarte bună sau poate singurul.
Brâncuşi a realizat un templu dedicat omului
-A.G.:Când l-aţi cunoscut şi cum l-aţi cunoscut pe Brâncuşi ? Spuneţi-mi despre întâlnirea cu Brâncuşi. -G.B.: Cu Brâncuşi e o poveste interesantă. După perioada liceului, l-am cunoscut pe Brâncuşi aşa cum ar fi vrut el. Adică fără nici un intermediar. Când l-am perceput bine, prin anii ‘70 el era reabilitat, avea o imagine normală, făcea parte din firesc. Niciodată nu am avut sentimentului că între Brâncuşi şi lumea care se mişcă este ceva diferit, ceva care trebuie explicat sau în care trebuie să fii cumva pregătit de cineva. Acelaşi lucru şi-a dorit Brâncuşi. Ulterior, în special după ‘90, am citit foarte mult despre opera lui şi despre realizarea de la Târgu-Jiu. Acuma înţeleg că ceea ce ne-a lăsat el aici este ceea ce ne-a spus: Nici nu ştiţi ceea ce v-am lăsat eu! -A.G.: …Ar fi spus bătrânul pe scara trenului. -G.B.: Spusele lui se adeveresc, sunt valabile şi astăzi. Nu ştim, nu înţelegem la adevărata dimensiune darul lăsat de Brâncuşi şi acest lucru constituie, într-adevăr, o provocare. -A.G.:Să vă spun şi eu ceea ce cred despre această alergare cu paşi mari-mari pentru ca Ansamblul Monumental să fie inclus pe lista UNESCO. Întâi, ca în povestea cu hainele cele noi ale împăratului, parcă aud: E gol!, E gol! Apoi, se va intra undeva-cândva, poate într-o fundătură din care nu se va ieşi uşor, aşteptând totul de la această importantă organizaţie. Iar despre UNESCO, am înţeles că, de exemplu, cetăţilor transilvane aflate în ruine nu le-a mişcat… un euro. Ori, dacă noi nu ne ajutăm singuri, dacă nu facem ceea ce este de făcut cu propriile forţe vom eşua. Şi să se ţină minte că a spus-o “baciul”… Alex Gregora! -G.B.: Cred că aveţi dreptate. Nu vreau să descifrez motivaţia celor care au luat această cale. Vreau să mă întorc însă la afirmaţiile lui Brâncuşi, să răspund şi la provocări. Este o moştenire faţă de care nu suntem foarte bine edificaţi, adică nu prea ştim ceea ce trebuie să facem. Brâncuşi este arhicunoscut, el reprezintă o valoare şi nu avem noi ce să promovăm. Brâncuşi ne promovează pe noi. Important este cum răspundem noi acestei provocări şi acestui dar. Suntem în stare să avem grijă de moştenirea aceasta? Am văzut nişte sondaje cu cel mai important artist al lumii şi am încercat să-mi fac şi eu o opinie. În paralel, citind despre Brâncuşi, am încercat să-l interpretez, cel puţin din două perspective, una de natură creştin-ortodoxă, alta de o nuanţă filozofică, mai specială. Sper să îmi conturez gândurile şi să le şi scriu. Ceea ce mă fascinează în ansamblul operei lui, când specialiştii spun că în sculptură Constantin Brâncuşi, românul, a închis cercul. Acum trebuie să-l trăim. Sfera reprezintă întregul, perfecţiunea. De aici, după mintea noastră şi după sentimentele ce le-am trăit până în anul 2012, nu cred că mai suntem capabili să mai facem altceva. Undeva, un critic american, scria că lângă Shakespeare şi Beethoven mai există un Dumnezeu, care este românul Constantin Brâncuşi. Încerc să cred şi eu că Brâncuşi a fost atins mai mult decât restul lumii de divinitate. Pentru mine, Ansamblul de la Târgu-Jiu este un templu, eu aşa îl văd. Şi cred în interiorul meu că Brâncuşi este cel mai mare sculptor al lumii. În primul rând, a făcut ceea ce spunea el că a făcut, să sculpteze ideile, să ajungă la esenţa lucrurilor, la ceea ce reprezintă şi importanţa dar şi misterul existenţei noastre. Cred şi sunt de acord cu toate conotaţiile de natură religioasă şi istorică ale realizării Ansamblului. Este cel mai important templu dedicat omului. Brâncuşi a încercat să ne spună şi noi să înţelegem că a realizat un templu dedicat omului, asemenea templului lui Solomon şi bisericii creştine…
Să mutăm centrul lumii la Târgu-Jiu
-A.G.:Din nişte documentări la un boier adevărat de pe aici, am afalat că biserca Sf.Apostoli a fost construită cu bani provenind din creşterea viermilor de mătase. Am rămas siderat, frumos… Revenind la minunata listă UNESCO… -G.B.: Această etapă ne-ar prinde bine dacă s-ar concretiza şi în ceva palpabil pentru zona respectivă. Mă întorc la ideea de Ansamblu. În afară de operele care au semnificaţia lor, multiplă, de la Pitagora la ideea templului de la Indore şi aşa mai departe, în acest Ansamblu Brâncuşi a prins o bucată de oraş. Este singura operă de artă care are o parte vie. Calea de la Poartă până la Coloană este una vie. Am sentimentul că aici trebui să umblăm, să ne îngrijim de ea, s-o protejăm, s-o construim, s-o reconstruim, s-o iubim. Dacă toată lumea se va focaliza numai pe cele două parcuri, unde sunt operele de piatră – Poarta, Masa şi Scaunele – şi de fier – Coloana, nu vom ajunge departe. Putem să valorificăm această moştenire doar dând valoare intervalului dintre cele două parcuri. Mai ales că, din buna lui ştiinţă, pe Axă este chiar biserica. Locul care ne defineşte dintr-un punct de vedere, al relaţiei profanului cu divinitatea, este biserica-biserică, deci nu o idee, ca până la urmă să ducă ideea nemuririi, perpetuării speciei până la infinitate. Dacă din activitatea premergătoare şi ulterioară înscrierii pe lista UNESCO, în afara unei chestiuni statistice, s-ar produce şi altceva, ar fi un câştig pentru noi. Ar însemna ca într-adevăr Calea Eroilor să definească oraşul, ţinutul, poate chiar România, pentru că dacă mai este cineva care să caute un brand de ţară adevărat, nu găseşte altul ca Brâncuşi. Atunci când Calea Eroilor va deveni o Via Sacra, pelerinajul se va transforma pentru cei care vin în vizită şi chiar pentru locuitorii municipiului într-o cale de meditaţie, care să pună în valoare biserica, să niveleze trecerea peste calea ferată. Poate că atunci ne-am putea descărca de o parte dintre sarcinile ce ni le-a lăsat Brâncuşi cu această moştenire. Includerea pe lista UNESCO poate să aibă un efect benefic, dacă însă nu va fi bifată şi doar atât. Avem tot ce ne trebuie. Putem lua ca exemplu modelul atelierului de la Paris al lui Brâncuşi, unde autorităţile au ştiut să pună în valoare un artist excepţional şi să răspundă unei convenţii, unei înţelegeri. În schimbul operelor lăsate de Brâncuşi Franţei, s-a realizat reconstrucţia atelierului întocmai. Nu ştiu de ce noi nu am fi în stare să mutăm centrul lumii la Târgu-Jiu. -A.G.:Vreau să cred că am realizat o discuţie de etapă. Îmi doresc să găsim, cât de repede, starea necesară pentru o urmare.Mulţumesc şi Doamne-ajută.
