-Ce ar trebui să însemne, astăzi, funcția de Rector în România

-Într-o țară cu principii, Rectorul unei universități este simbolul academismului și al democrației

Titlul acestui articol mi-a fost sugerat de prezentatorul unei emisiuni TV, de la un post local, care, la un anumit moment, i-a adresat interlocutorului său, un profesor din UCB, întrebarea: Explicați, domnule profesor, să înțeleagă și consătenii mei, de ce este important să fii Rector? Care este miza bătăliei pentru funcția de Rector? Interlocutorul, ca să nu deranjeze stăpânul, a schițat un zâmbet ironic și a dat un răspuns care, în mod sigur, n-a lămurit pe nimeni. De aceea, am să încerc eu să fac anumite considerații pe aceste aspecte ale importanței funcției de Rector și ale  mizei bătăliei pentru funcția de Rector, ca mai apoi, fiecare să se” lumineze” și să-și explice încrâncenarea cu care unii ar vrea să rămână în această funcție… pe viață, dacă ar fi posibil.
Dintotdeauna, oamenii obișnuiau să privească spre mediile academice, universitare, cu pălăria ridicată, în semn de mare respect. Dascălul din “zona academică” trebuie să fie “înalt moral”, prin demnitate, dreptate, adevăr și prin credința sa în valoare și conștient de faptul că de rezultatul muncii lui va depinde societatea de mâine.
Cât despre Rector, acesta este simbolul din lumea academică. El reprezintă imaginea unei universități, persoana la care se raportează toată lumea, dar, mai ales, studenții, atunci când vine vorba de o universitate din România. Într-o țară cu principii, rectorul unei universități ar trebui să reprezinte comunitatea academică din care face parte, să trateze colegii și studenții ca pe adevărați parteneri. El ar trebui să aibă o viziune deschisă și să fie depozitarul principiilor democrației.

După Revoluție, mulți Rectori s-au crezut “împărați”

Din păcate, observăm cu tristețe că, de foarte multe ori, rectorii se cred stăpâni pe “moșiile lor”, se cred “împărați” cu regat propriu și nu mai țin cont de ceea ce reprezintă o universitate. Abuzurile de putere, interesele politice, conflictele personale și incompatibilitățile de toate tipurile iau locul principiilor și intereselor democratice care ar trebui să guverneze o instituție de învățământ superior.
Rectorul trebuie sa aibă și look. Toată lumea știe că look, în engleză, înseamnă aspect, înfățișare, ținută. Ca să crești porci, nu trebuie să ai look. Și, chiar nu se face să fii manierat și să  te duci în costum si cu cravată să le dai lături, din simplul motiv că  nu are cine să te aprecieze. Dar dacă, întâmplător, ajungi Rector, atunci, măcar din inteligență, dacă o ai, trebuie să adopți un stil de Rector, adică să-ți impui niște maniere, care țin de această funcție.
Comunismul a avut păcatele lui și nu este cazul să le mai amintesc aici, dar, în privința învățământului, a respectat niște principii. Miniștrii Învățământului și Rectorii erau personalități, erau oameni de învățământ, aveau prestigiu profesional, aveau prestanță și impuneau respect, într-un cuvânt, erau stilați. Ca Rector, numai așa poți să-ți construiești autoritatea. Orice alte metode, mai ales de tipul celor represive, intimidante, te trimit în tagma torționarilor.

Nu zidurile fac o universitate, ci spiritul care domnește în ea

Când se înființau universități sau facultăți, rectorii, decanii și șefii de catedră erau aduși din marile centre universitare. Erau aduși să creeze o școală. Pentru că, nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește în ea. Iar acest spirit înseamnă viață universitară, cu tot ce ține de ea. De calitatea absolventului care iese de pe porțile universității depinde prestigiul ei, vizibilitatea ei.
“Ultimul împărat” din UCB, prin modul de manifestare a arătat cum nu trebuie să se comporte un rector. Și nu vreau să mă refer aici la managementul aplicat, ca să folosesc un termen la modă. Acesta s-a redus, în principal, la achiziții de spații, la zugrăveli, la asigurarea căldurii și la asigurarea pazei rectorului(!!!!) cu gardieni publici. Acestea sunt probleme administrative care intră în atribuțiile DGA. Un adevărat rector nu se poate lăuda cu așa ceva. Partea de care trebuia să se ocupe era aceea de a asigura dezvoltarea unui mediu academic în UCB, mai ales că aceasta este o universitate tânără. Tradiția academică, la fel ca și democrația, se construiesc greu, de către oameni pricepuți. De către oameni care au caracter, care nu cultivă interesul personal și nepotismul, de cei care își cotrolează acțiunile abuzive și pornirile dictatoriale, de cei care nu promovează slugarnicii și obedienții și care, în ultimul rând, nu cred că numai ei au dreptate.
Apoi, ca să cultivi o atmosferă de tip academic trebuie, în mod obligatoriu, ca tu să fi trăit într-o astfel de atmosferă, mai întâi ca student la zi și apoi să-ți fi făcut ucenicia ca preparator, asistent și lector, etape fundamentale în devenirea unui universitar. Toate acestea îți permit să înțelegi particularitățile mediului academic. Un adevărat Rector nu se duce cu ciracii după el să controleze cadrele didactice la ore și nici nu încurajează turnătoria de cea mai joasă speță, pentru că astfel se discreditează în fața comunității academice. Un Rector adevărat are alte preocupări, de substanță, elevate.

Fostul  Senat al  Universității – o mașinărie de produs unanimități

Nu pot să nu amintesc zecile de sancțiuni disciplinare și desfaceri de contracte de muncă, în care justiția a dat dreptate angajaților, prin care s-a încercat să se bage frica în oameni. Aceste măsuri au fost luate de comisii de analiză disciplinară, ai căror membrii au fost selectați, de fiecare dată, din același grup de cadre didactice cărora li s-a adăugat un obedient din conducerea  sindicatului, care nu le-a apărat niciodată interesele, deși de asta l-au ales și li se reține pe stat cotizația. Sancțiunile propuse de aceste comisii au fost aprobate, în unanimitate, de Senat. Fostul Senat al UCB  n-a fost decât o mașină perfectă de vot care a avut rolul să valideze, totdeauna cu unanimitate de voturi, delictul de opinie. Toate acestea au condus la destructurarea relațiilor dintre membrii comunității academice, ajungându-se până la urmărirea celor neagreați, atât în cadrul instituției, cât și în exterior. Un rector cu un astfel de comportament constituie un pericol pentru propria universitate și, mai curând sau mai târziu, comunitatea academica îl va ejecta și nimeni nu-și va mai aminti de el.

Un nou rector ar trebui să elimine instituția țuțerilor!

Aș recomanda noului rector, ca imediat după ce va fi confirmat de Ministrul Educației, să  treacă la desființarea Instituției Țuțerilor din universitate, care a făcut și va mai face mult rău acesteia. O astfel de instituție exista pe lângă rabin. Era formată din nişte băieți bine plătiți (acum s-a mai modernizat, conține și persoane de genul feminin) care umblau cu rabinul și când rabinul vorbea, făceau: țțțț,țțțț, formidabil, cât de înțelept este rabinul, cât de deștept este, câtă dreptate are, extraordinar!
O a doua recomandare pe care i-aș face-o  este aceea de  a-i reda Senatului adevăratul său rol – acela de organism de dezbatere a problemelor importante din universitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a restabili încrederea membrilor comunității academice în faptul că hotărârile pe care le adoptă Senatul sunt rezultatul unor analize obiective și nu ale manifestărilor nevrotice ale unor persoane  care nu se pot elibera de frustrările trecutului.
Iar, în ceea ce privește studenții, i-aș recomanda viitorului Rector să lase liber accesul acestora în universitate pe intrarea principală. Acesta este supremul gest de respect față de aceștia. În toate universitățile din țară accesul studenților pe intrarea principală este liber, cu excepția UCB, unde studenții nu au onoarea să intre în universitate pe acolo pe unde intră și “împăratul”, aceștia fiind îndrumați , de portari  zeloși, spre intrările din spate, așa cum se întâmpla înainte de 1989.

Bătălia pentru funcția de rector are, în primul rând, o miză financiară

Noua lege a educației a schimbat regulile jocului în ceea ce privește alegerile pentru Senat și pentru funcțiile de conducere, începând cu cea de rector și terminând cu cea de decan. Și ce este foarte important, este faptul că o persoană care este membru în Senat nu mai poate ocupa o funcție de conducere (executivă). Aceasta înseamnă, în primul rând, eliberarea universităților de controlul unui grup restrâns de oameni, care erau și membrii ai Senatului, dar aveau și funcții de conducere. Adică, ei făceau regulamentele și tot ei beneficiau de ele. De exemplu, membrii Senatului propuneau granturi interne pe care le luau numai unii din ei și anume cei care aveau funcții de conducere. Ei aprobau cofinanțări numai pentru proiectele în care numai anumite persoane erau director de proiect sau membru în echipa de lucru. În acest fel, un grup restrâns de persoane, majoritatea cu funcții de conducere, încasau venituri uriașe.
Este limpede că bătălia pentru poziţia de rector are, în primul rând, o miză financiară. Și UCB nu face excepție. Dacă, în cazul unui profesor universitar, orice salariu este la vedere şi legal, prin cumulul unei norme didactice, a orelor suplimentare și de cercetare, acest lucru nu e valabil pentru conducerile universităţilor, care nu au timp, nici de predat şi nici de cercetare, în schimb au o considerabilă influenţă pe care o pot folosi pentru a-şi creşte veniturile. Așa s-a ajuns ca agenți economici importanți din județul Gorj să ofere universității contracte consistente din punct de vedere financiar iar acestea să fie coordonate fără nicio reținere, ca să nu zic rușine, de  “filozofi” într-ale tehnici, iar cei care au participat la realizarea acestor contracte au  avut, aproape toți, funcții de conducere.
Achizițiile de orice natură, de la spații și servicii, până la consumabile, aduc și ele venituri importante celor cu funcții de conducere. Comisioanele, care se oferă de către firma câștigătoare, au devenit oficiale, iar procentul, care este știut și de copii, în afară de DNA, PNA și de alte astfel de organisme, este cuprins între 10-20%. Ion Țiriac spunea, de acum 6-7 ani, la un post de televiziune, că astfel de comisioane se practică și în Germania, ele reprezentând  modalitatea prin care firma căștigătoare mulțumește angajatorului că a preferat-o pentru efectuarea unui serviciu. Numai că, acolo, aceste comisioane se declară la fisc și sunt impozitate. La noi nu se impozitează nimic, totul merge în buzunarele celor cu funcții de conducere contribuind la rotunjirea veniturilor acestora. Nu trebuie neglijate nici abuzurile, la care s-au dedat mulți din ultimii rectori, nici incompatibilitățile în care s-au aflat cu bună știință și nici cultul nepotismului, care a adus în universități, în administrație și în organismele de conducere colective, familii întregi. Din aceste motive, UCB a fost notată cu 0(zero stele) într-un clasament al universităților curate, iar “împăratul”a fost inclus în lista neagră a mogulilor din universități.

Mulți  Rectori suferă de sindromul înveșnicirii în funcții

Bătălia pentru funcția de rector va pune în mișcare  strategii diverse, mai mult sau mai puțin curate, iar membrii comunității academice, opinia publică dar și alte structuri specializate ale statului, abia acum, vor afla adevăruri despre care nu s-ar fi știut nimic, dacă din patru în patru ani nu s-ar organiza alegeri pentru funcțiile de conducere dar, și mai important, dacă noua Lege a Educației Naționale n-ar fi limitat mandatele la funcția de rector la doar două. Cu toate acestea, s-au mai găsit câțiva actuali rectori dispuși să  facă bine, cu forța, comunității academice, încă un mandat, peste cele două, și n-ar fi  surprinzător să aflăm că ar găsi destui susținători, desigur din clanul vechilor colaboratori. Acești rectori sunt dintre cei cu profunde reflexe cripto-comuniste, disimulați în reformatori încrâncenați dar, din păcate, o încrâncenare ce-i îndepărtează de un management rațional și, în același timp, modern. Toți suferă de sindromul înveșnicirii în funcții. Penibilul candidaturilor la cel de-al treilea mandat îi scoate definitiv din circuitul bunului simț, cu care nu au avut decât relații tangențiale. Dar, ce este ridicol este faptul că unii din aceștia apelează la metode de cea mai pură esență comunistă, regizând apeluri pentru susținerea propriilor candidaturi. Acestea îmi amintesc de perioada din ajunul celui de-al XIV-lea Congres al PCR, când colective de oameni ai muncii, în strigăte isterice de adorație, cereau Secretarului General al PCR să mai candideze pentru încă un mandat care, din fericire, avea să fie și ultimul.
Iar acum UCB se pare că se află într-o astfel de situație. Depinde de varianta pentru care vor opta membrii comunității academice. Și anume: continuitate, cu o persoană iubitoare de putere și de unanimități, de dragul cărora încalcă orice lege, chiar și  Legea Educației Naționale, și să nu se schimbe nimic, existând însă riscul ca universitatea să dispară sau să aleagă o altă persoană, nebântuită de fantomele puterii, echilibrată comportamental,care să respecte legea și să vadă în fiecare coleg sau student un posibil partener de dialog și, în acest fel, să armonizeze relațiile dintre membrii comunității academice.
Prof. univ. dr. ing. Onisifor Olaru