Una dintre disputele de centură din spaţiul public gorjean vizează funcţia de şef al OPC. Personajul principal este cel mai anti-performant concept din viaţa publică din România, de ceva timp: susţinerea politică pentru a  ocupa funcţii în instituţii de stat. Este, dacă vreţi, carnetul roşu de partid de pe timpuri, în formă actualizată. În numele acestei erori semi-staliniste se duelează, cu o convingere nelimitată, dar plictisitoare şi naivă, doi foşti penelişti ai UNPR şi un membru fondator al acestui partid iubitor de progres, la nivel de  titulatură. Rezultatul este obişnuita şi inutila bălăcăreală de maidan care, în Tg-Jiu, se numeşte
a face politică…

Reformarea statului prin funcţii – un progres?

Actuala putere de la Bucureşti insistă asupra faptului că doreşte întărirea şi reformarea instituţiilor şi ale statului de drept. În acelaşi timp, nu se poate abţine să nu impună oameni în diverse posturi de conducere (şi nu numai), în cam toate instituţiile de stat. Rezultatul este o tipologie a individului incompetent, care nu poate exista prin sine, ci doar recomandat de partid; acest tip de individ este un pic mai rău decât activiştii de partid de pe timpuri, constituindu-se într-un soi de politruc ce are “erecţie instituţională” doar dacă simte în spatele său, susţinându-l, un partid…
În teorie, ar avea sens ca, atunci când câştigă alegerile un partid sau o coaliţie de guvernământ, ace(a)sta să – şi impună oameni care să susţină o anumită viziune de guvernare. Acest lucru se practică de 20 de ani încoace în România, indiferent de ce partid câştigă alegerile, fără însă a produce vreun progres real. În fapt, întreaga şaradă este de un stalinism ridicol, deoarece raţiunea din spatele acestor numiri nu este una constructivă, ci doar o infectă corupţie travestită în hainele legalităţii şi ascunsă în teoria acelei doamne pedeliste, ce susţinea în Parlament acum câţiva ani viziunea politică a viitorului: „ciocu’ mic, acum noi suntem la putere!”.

În judeţul nostru unic, autocontradicţia este şi mai penibilă, în sensul în care politicienii se aşteaptă ca noi, prostimea, să înţelegem că ei îşi dau demisia din partid azi, pentru ca mâine să devină funcţionari publici (apolitici), iar poimâine şi şefi de instituţie, prin concurs câştigat “cinstit”?!? De-ar fi doar atât; ce urmează e că până şi femeia de serviciu ajunge să fie angajată politic… În România până şi măturatul se face politic!

Şeful OPC şi platforma politică a performanţei

Cam în acest cadru general trebuie să înţelegem ce i se întâmplă şi sărmanului Giurcău de la OPC, căruia UNPR îi cere funcţia înapoi; evident că şeful OPC spune că Domnia-Sa, făcând „performanţă” ca manager, e bine să şi-o păstreze. Întreaga problemă a apărut pe fondul înlocuirii la UNPR a preşedinţilor; acum se schimbă, previzibil, şi optica legată de managerii impuşi politic pentru a promova, stalinist, aşa – zisa viziune a guvernului, de dragul reformei. Pare-se, actualul preşedinte nu-l mai susţine pe Giurcău, precum fostul, sau, poate şeful OPC trebuie, vorba lui Geoană, să meargă să ia lumina de la noul stăpân…  Iar cum funcţia pe care o ai, nu ai obţinut-o prin concurs, ci prin “concurs”, partidul vrea înapoi ce-i al său…
Oricum ar fi, este penibil că acest judeţ rămâne prins în vechile mentalităţi, în timp ce ideea bună de a impune o platformă politică este complet deviată de la sensul intenţionat în teorie.

UNPR, susţinător al progresului prin instabilitate instituţională?

Acum, poate întâmplător, UNPR-iştii au dreptate să dorească înlocuirea D-lui Giurcău din fruntea acestei instituţii; incoerenţa apare dacă tot ei au fost cei care l-au susţinut iniţial. Ce să înţelegem atunci? Că eu am dreptate când susţin că partidele politice întreţin o stare de instabilitate cronică în societatea românească, în timp ce politica făcută la Gorj de ageamii incoerenţi nu are decât un sens: mulţumirea clientelei politice?! Este clar că, în condiţiile numirilor politice (numiri poate chiar cumpărate?), acestea nu sunt făcute pe baza unei raţiuni de pragmatism managerial, ci, mai degrabă, unul politic sau de subterane financiare. Interesant este că această modificare, la nivel de opţiune, a apărut în momentul în care D.I. Morega a ajuns preşedinte al acestei formaţiuni politice, create întru progres şi din care fac parte oameni nemulţumiţi de pe la alte partide… Poate că acum UNPR are sau n-are dreptate; structurile de orice tip din România trebuie să înţeleagă faptul că au nevoie să-şi dezvolte personalitatea. La instabilitatea incredibilă, creată de politicieni, orice şef impus politic poate fi oricând înlocuit, pe baza noilor opţiuni ale unui nou preşedinte de partid.
De aceea, susţin fără rezerve ideea de a stimula competiţia în cadrul unei instituţii dând posibilitatea angajatului care-şi face treaba serios 5, 10, poate 20 de ani să ajungă şef la OPC, mai degrabă decât să paraşutezi indivizi fără experienţă în fruntea instituţiei; e, dacă vreţi, un simplu principiu de management: produci performanţă într-o structură dacă deschizi competiţia în cadrul acesteia şi nu-ţi pierzi credibilitatea favorizându-ţi rudele, slugile politice sau doar un alt individ-lipitoare-de-partid. De aceea, la nivel de principiu, felicit angajaţii OPC care au intrat în concediu, imediat când a fost instalat un manager impus politic. Partidele politice trebuie să înceapă să iasă din ecuaţia comunistă a politicului care conduce instituţiile de stat, asta dacă într-adevăr se doreşte progres – o mentalitate alternativă este doar regresivă!
Ce se întâmplă acum este jignitor pentru democraţia românească şi o ţigănie totală: liderii UNPR, care vin cu anumite frustrări de prin alte partide, se manifestă public jignind actualul şef al OPC. Morega îi descoperă latura de „fanfaron”, în timp ce Ion Răuţ, fost membru al PNL pare a-i ţine predici de morală „răzvrătitului”, care se crede funcţionar public apolitic şi independent.

O odisee fără vinovat

În încheiere, vina nu este nici la Giurcău, nici la UNPR, ci doar la angajaţii OPC care trebuie să înveţe că, în democraţie, trebuie să refuzi şefii impuşi peste capul tău, mai ales politic; acestora le mai transmit că aceasta este o mentalitate stalinistă şi distructivă. Un astfel de mesaj transmite angajatului de rând din OPC că, indiferent cât de performant va fi, nu va putea avansa decât dacă are un anumit carnet de partid.
Sună cunoscut, amintind de alte timpuri? Cum cred că am umor, îi doresc D-lui Giurcău mult succes în demersul său odiseic de a – şi menţine funcţia, asta constituindu-se într-o palmă dată partidelor politice care menţin o atmosferă instituţională de tip stalinist în instituţiile de stat. Întrebare pentru UNPR: lipitorii Dvs. de afişe în campanie ştiu că aşa gândiţi şi că, oricât de mult ar munci pentru partid, nu vor ajunge niciodată, să zicem, parlamentari, pentru că, imediat cum se schimbă preşedintele, nu mai contează performanţele individului, ci… altceva… eventual lipitorile de partid…?!